Cetatea Râşnov











Cetate sătească pe un munte calcaros (sec. 14-17), zidurile cetăţii au oferit adăpost populaţiei, dar cu cât ne apropiem de secolul 19, rolul defensiv pentru care a fost ridicată cetatea începe să se reducă semnificativ.
Cetatea propriu-zisa si curtea exterioara acesteia inchide un perimetru poligonal unde zidurile de piatra urmaresc configuratia varfului de deal pe care s-au ridicat. Pe laturile de nord-vest si est zidurile sunt duble, prevazute cu goluri pentru aruncarea rasinii topite si guri de tragere. Latura de nord a zidului este intarita de trei turnuri in plan patrat, iar la extremitatile ei au fost ridicate doua bastioane. Partea estica, cea mai expusa pericolului, dat fiind accesul destul de usor pe panta lina a dealului, a fost puternic fortificata. Bastionul din extremitatea sa a fost dublat in spate de turnul de arme cu doua nivele. La mijlocul zidului s-a construit turnul pentagonal si el cu doua nivele, iar in extremitatea cealalta, spre nord, un alt turn puternic, dublat si el. Acesta din urma a rezistat doar pana la unul din cutremurele din anul 1802. Perimetral, zidurile au fost intarite de noua turnuri si doua bastioane.
Pe sub turnul patrat si prin poarta de fier prevazuta cu barbacana din curtea exterioara se facea accesul in cetate, sau prin poarta secundara de langa bastioul de la capatul laturii sudice. Pe drumul care urca din stanga soselei Rasnov - Poiana Brasov se ajungea la intrarea principala din curtea exterioara. La intrarea secundara ducea o poteca, pe care se circula si astazi si care pleaca din curtea vechiului spital (acum curtea Casei de Cultura) care a functionat pana in anul 1718 si lega direct vatra asezarii de cetate.
Interiorul cetatii a fost organizat ca o mica asezare cu locuinte, scoala, capela, fantana proprie de la 1640, putand astfel asigura traiul cvasinormal al populatiei pe termen lung. Capela ridicata in anul 1650, in punctul cel mai inalt al incintei servea si ca turn de observatie. Ea a rezistat insa numai pana in anul 1802, cand odata cu turnul din extremitatea nordica a zidului s-a prabusit. Astazi se mai vad doar portiuni din fundatiile sale.

Fântâna la care s-a săpat 17 ani, din 1623 până în 1640, cum spune legenda, de către doi prizonieri turci cărora li se promisese eliberarea la terminarea ei, avea o adâncime de 146 metri şi a fost utilizată până în anul 1850, când datorită ruperii roţii, a fost abandonată. Existenţa ei a conferit un grad sporit de siguranţă cetăţii, deoarece poarta nu mai trebuia deschisă pentru alimentarea populatiei cu apa.